Infracțiunea de luare de mită

Infracțiunea de luare de mită

Scris de

în

Luarea de mită este o infracțiune de corupție, prevăzută de art. 289 din Codul penal. Potrivit alin. (1):

„Fapta funcționarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta.”

Condițiile de existență a infracțiunii

Pentru reținerea infracțiunii trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții:

  • autorul are calitatea de funcționar public, în sensul art. 175 din Codul penal;
  • acesta, direct sau prin interpuși, pentru sine sau pentru altul, pretinde sau primește bani ori alte foloase necuvenite sau acceptă promisiunea unor astfel de foloase;
  • fapta este săvârșită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea sau întârzierea unui act ce intră în atribuțiile sale de serviciu ori cu îndeplinirea unui act contrar acestora.

Nu este necesar ca actul să fi fost efectiv îndeplinit sau neîndeplinit. Infracțiunea se consumă în momentul pretinderii, primirii sau acceptării promisiunii, indiferent dacă funcționarul a dat ulterior curs înțelegerii. De asemenea, în reglementarea actuală, nu mai are relevanță dacă banii sau foloasele au fost pretinse ori primite înainte sau după îndeplinirea actului. Simpla „nerespingere” a promisiunii, care era incriminată de Codul penal din 1969, nu mai constituie, prin ea însăși, o modalitate de săvârșire a infracțiunii; legea actuală cere acceptarea promisiunii.

Pentru persoanele prevăzute de art. 175 alin. (2) C. pen. (persoane care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autorități, de exemplu notari sau executori judecătorești), fapta constituie infracțiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle lor legale ori cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri (art. 289 alin. (2)). Când fapta este săvârșită de persoane din cadrul unor persoane juridice private, art. 308 C. pen. prevede reducerea cu o treime a limitelor speciale ale pedepsei. Legea nr. 78/2000 prevede, la rândul său, majorarea limitelor pedepsei pentru anumite categorii de funcții (de exemplu, persoane cu atribuții de control, judecători, procurori, polițiști).

Confiscarea

Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent (art. 289 alin. (3)). Pe parcursul procesului, pentru garantarea confiscării, organele judiciare pot institui măsuri asigurătorii, precum sechestrul.

Darea de mită

Fapta corelativă, darea de mită, este incriminată separat de art. 290 C. pen. Fapta nu constituie infracțiune dacă mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de cel care a luat mita, iar mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat. Cele două infracțiuni sunt autonome: luarea de mită poate exista și fără darea de mită (de exemplu, în varianta pretinderii), iar probele trebuie analizate distinct pentru fiecare persoană.

Probele în dosarele de corupție

În astfel de dosare, acuzarea se sprijină frecvent pe denunțuri, declarații de martori, interceptări ale comunicațiilor, înregistrări ambientale, constatarea infracțiunii flagrante sau pe activitatea investigatorilor sub acoperire ori a colaboratorilor (art. 148 C. proc. pen.). Investigatorul sub acoperire nu poate provoca săvârșirea infracțiunii; probele obținute prin provocare nu pot fi folosite (art. 101 alin. (3) C. proc. pen.), principiu consacrat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Ramanauskas c. Lituania, 2008).

Condamnarea se poate dispune numai atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă (art. 103 alin. (2) C. proc. pen.). Analiza probelor trebuie făcută cu exigență, verificându-se, pentru fiecare inculpat, dacă probele demonstrează pretinderea, primirea sau acceptarea foloaselor și legătura acestora cu atribuțiile de serviciu.

Spre exemplu, Tribunalul București, Secția penală, prin sentința nr. 828 din 20 iulie 2022, a achitat un inculpat în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., reținând că refuzul exprimat verbal, chiar fără returnarea sumei lăsate pe birou de un investigator sub acoperire, în condițiile în care nu s-a dovedit că banii au intrat în posesia inculpatului, nu constituie probă suficientă a săvârșirii infracțiunii de luare de mită.

Prezumția de nevinovăție

Până la rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, orice persoană este considerată nevinovată (art. 4 alin. (1) C. proc. pen.), iar după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului (art. 4 alin. (2) C. proc. pen. – in dubio pro reo). Sarcina probei revine acuzării, iar organele de urmărire penală au obligația de a strânge probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului (art. 5 alin. (2) C. proc. pen.).

Prescripția răspunderii penale

Pentru luarea de mită, termenul general de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani (art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen.) și curge de la data săvârșirii faptei. În dosarele aflate pe rol trebuie analizată incidența Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și a Deciziei ÎCCJ nr. 67/2022, ținând seama de data faptei, de actele de procedură efectuate și de jurisprudența CJUE în cauza C-107/23 PPU (Lin), relevantă când sunt afectate interesele financiare ale Uniunii Europene.

Repere legislative

  • Codul penal, art. 154, art. 175, art. 289, art. 290, art. 308;
  • Codul de procedură penală, art. 4, art. 5, art. 101, art. 103, art. 148;
  • Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție;
  • Curtea Constituțională, Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022; ÎCCJ, Decizia nr. 67/2022.